În aceste zile, pentru a călători muzical la Paris, trebuie să descindem mai întâi la Londra, în cea mai tumultuoasă, boemă și efervescentă zonă a metropolei britanice, West End, unde o încântătoare pleiadă de teatre își atrage spectatorii cu repertorii imposibil de refuzat. Musicalul anglo-american se află aici în propria casă, în spațiul cultural din care s-a plămădit la începutul secolului al XX-lea, reușind să creeze în timp o viguroasă, dar și nostalgică tradiție. Nu trăim nici pe departe o epocă a crepusculului, căci prin actualele inițiative artistice se revitalizează un model cultural menit să conecteze preferințele estetice contemporane la limbaje artistice complexe. Printre acestea se regăsește recenta producție vizionată la Dominion Theatre din Londra, ,,An American in Paris”, creată sub forma unei francize a musicalului montat în 2015 la Palace Theatre de pe Broadway, în New York.
Dar să facem o necesară incursiune în trecut și să ne reamintim că la început a fost filmul. O producție cinematografică din 1951, recompensată cu șase premii Oscar și un Golden Globe pentru cel mai bun film musical, realizată sub regia lui Vincente Minelli, cu legendarii Gene Kelly și Leslie Caron în rolurile principale. Subiectul este inspirat, oarecum, din metamorfozele inerente ale societății occidentale postbelice. În primii ani de după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, viața artistică din America și din Vestul Europei intra într-o etapă a freneziei recuperatoare, a resurecției musicalurilor, cu strălucirea lor compensatoare, de la eclerajul scenic până la iluminatul stradal de pe celebrele bulevarde mondene. Se căutau noi formule de creație, prin integrarea structurilor interbelice care nu-și epuizaseră nici mesajul, nici căile de acces spre emoția privitorului.
După 64 de ani de la data premierei, o nouă echipă de producție redescoperă filonul aurifer și se hotărăște să atace imposibilul, aducând pe scena teatrului de pe Broadway povestea de iubire dintre Jerry Mulligan, pictorul american sosit la Paris, și Lise Dassin, o tânără și adorabilă balerină franceză. Fără experimente dramatice inutile, fără artificii neverosimile, fără a exagera sinteza dintre tehnicile cinematografiei cu ale teatrului – așa cum, din păcate, prea des se întâmplă în teatrul contemporan -, regizorul Christopher Wheeldon a construit un spectacol de toată frumusețea, strunind execuția spre configurarea Parisului din anii de după război. O lume străbătută de artiști, eliberată de sub spectrul ororilor, își cere dreptul la celebrarea vieții și a iubirii, în numele creației artistice intrate în eternitate. Scenariul conceput de Craig Lucas a cunoscut propriile avataruri în procesul de transpunere în versiunea scenică, destinată unui tip diferit de receptare. Într-un articol din cotidianul american St. Louis Post-Dispatch se evocă un asemenea obstacol al îndoielilor, contras în puține, dar sugestive cuvinte ale autorului: ,,There is no reason to re-create the movie. It is sui generis.” Și totuși, sensul unui arhetip se materializează prin forța sa de infuzie și de reintegrare în infinite virtualități. Între model și noua creație diferențele sunt sensibile și vin, mai ales, dinspre scenariu și viziunea regizorală, conjugate cu exigențele interpretării live. Muzica lui George Gershwin și versurile scrise de fratele său, Ira, generează misteriosul fluid în ale cărui acorduri se topesc delicatele istorii și întâlniri, interludiile dinamice ale dansului, ritmul afectiv al personajelor. Amintim doar câteva dintre cele 17 piese inserate: Concerto in F, I Got Rhythm, Second Prelude, I’ve Got Beginner’s Luck, The Man I Love, ’S Wonderful, Who Cares?/ For You, For Me, For Evermore, I’ll Build a Starway to Paradise, An American in Paris, They Can’t Take That Away From Me… Nu întâmplător, premiera mondială a musicalului a avut loc în decembrie 2014, la Théâtre du Châtelet, situat în inima Parisului, într-un spațiu cu o bogată simbolistică istorică și culturală. Într-un decor autentic, pulsând sincron cu viața marilor bulevarde, muzee, pinacoteci, studiouri de balet și legendare cafenele pariziene, aventura musicalului american a început sub cele mai fericite auspicii, cucerind, în scurt timp, mai multe premii Tony și deschizându-și calea spre franciza londoneză, care l-a apropiat de spectatorii săi europeni.
Vă invit să citiți articolul integral în revista LaPunkt: https://www.lapunkt.ro/2018/01/cand-toate-drumurile-duc-la-paris/
La firul cărţii 